VIDEO/FOTO Locul tainic în care sfinţii prind viaţă. „Se întâlnesc două lumi”

O vizită în cel mai renumit atelier de pictură al icoanelor din Nordul Moldovei, şi probabil unul din cele mai fascinante din ţară, este o adevărată experienţă la limita transcendentalului, între lumea noastră şi cea a sfinţilor. Iar o discuţie pe tema activităţii lor aproape mistice cu măicuţele care pictează şi se roagă în acelaşi timp, pentru a fi luminate de Sus ca să dea culoare şi viaţă chipurilor bizantine din faţa lor, pare de-a dreptul un moment unic în viaţă

Doxologia a fost în atelierul de pictură al icoanelor de la Văratec şi ne-a arătat o fereastră deschisă către această meserie pe care măicuţele o fac cu un talent ascuns, mereu cu o rugăciune pe buze şi cu bucuria trăită la încântarea din ochii celor care duc icoanele acasă. Cum arată viaţa în locul în care prind viaţă chipurile sfinţilor în pictura bizantină?

„Întotdeauna când pictăm o icoană, începem cu o rugăciune”, spune una dintre măicuţele de la Văratec din atelierul ei, decupat parcă de pe o mică stradă din centrul Parisului. Zeci de călimări încărcate de culori pastelate, pensule şi şevalete se află în atelierul unde măicuţele lucrează. În imaginile din materialul video realizat de Doxologia, acestea realizează întâi schiţe de creion ale icoanelor, în funcţie de dimensiuni, folosesc şi compasul pentru a trasa contururilor aureolelor, şi se roagă. Fără rugăciune, spun ele, nu pot să îşi închipuie cum arătau sfinţii, cum să îi redea, de la veşminte la chipuri. „Rolul iconarului este de a transpune în lumea văzută o picătură din lumea nevăzută, de a face legătura între cele două lumi şi, atunci, la fiecare pensulaţie pe care o dăm, ne rugăm. Doamne, tu ştii cum este veşmântul tău, noi suntem neputincioşi, neştiutori, nu putem să-l redăm aşa cum a fost în realitate sau cum ar trebui să fie”, explică una dintre măicuţe în timp ce lucrează la o icoană mare, cât un stat de om.

Nu o spun direct, dar din felul în care pledează se roagă, se simte că se roagă şi pentru iertare. Cum ar putea ele să transpună fidel un veşmânt, un chip sau o scenă, fiindcă icoanele nu sunt un tablou, ci un fel de reproduceri simbolice ale mesajelor cărţilor sfinte. Unele, reluate de sute de ani, au în mintea credincioşilor şi o valoare apropiată cu cea istorică, fotografii ale trecutului.

Destăinuirea în faţa sfinţilor

„Cel mai important este să te rogi tu personal cu cuvintele tale, să te ajute ca atunci când pictezi să poţi, la final, când cineva priveşte chipul icoanei respective, să simtă o legătură între el şi sfântul la care se roagă. Să poţi transmite credinciosului ceva divin, să poată credinciosul, atunci când se uită la chipul respectiv, să îşi spună durerea, să ceară ceea ce doreşte sufletul lui, să poată vorbi cu sfântul la fel cum ar vorbit cu un prieten apropiat”, mai spune una dintre măicuţele de la Mănăstirea Văratec.

Aceasta explică faptul că relaţia cu divinitatea trebuie privită şi în termeni umani, la care să ne raportăm. De aceea le spune sfinţilor prieteni şi explică faptul că trebuie vorbit cu ei la fel cum ai vorbi „cu cel mai bun prieten, în care ai încredere deplină” şi cui trebuie să te destăinui. De aici şi presiunea iconografilor – să creeze o imagine caldă, care să respecte stilul şi în faţă căreia oamenii să îşi poată deschide sufletele. De aici şi cea mai mare bucurie pentru cei care pictează este, de fapt, bucuria celor care le privesc pentru prima dată icoanele şi se oglindesc acolo. „Nu poţi să nu pictezi fără să reflectezi asupra propriei tale vieţi, să realizezi că pocăinţa este cheia care deschide uşa de la finalul drumului existenţei noastre”, mai explică una dintre măicuţele din colajul realizat de Doxologia. Pictura bizantină, spune ea, este o artă în sine, dar mai mult decât atât este o misiune – fiindcă în faţa icoanelor are loc, adesea, transformarea omului de care vorbesc toate cărţile sfinte.

Sursa VIDEO.FOTO: doxologia.ro