Ciprian Demeter – 174 de ani de la nașterea lui Eminescu: înălțarea unui simbol național și chemarea la solidaritate în vremuri de încercare

Poetul Mihai Eminescu a fost considerat de către critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

de Ciprian Demeter

În 1886, Mihai Eminescu a reușit să surprindă în mod magistral acele vremuri, în poezia ”Deşteaptă-te, Române!”:

”Deşteaptă-te, Române, preot al libertăţii,

Nu plânge pe cenuşa geniilor străbuni,

E timp să nalţi stindardul în numele Dreptăţii,

E timp să-ţi calci tiranii, e timp să te răzbuni.”

Data la care se sărbătoreşte „Ziua Culturii Naţionale” marchează şi naşterea poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu, de la a cărui naştere se împlinesc 174 de ani și care continuă să rămână un simbol al patriotismului și al luptei pentru valorile naționale în inima poporului român. În poezia ”Deşteaptă-te, Române!”, Eminescu exprimă nu doar un îndemn la trezire și acțiune, ci și o profundă conștientizare a istoriei și a responsabilității față de țară.

În contextul epocii sale, Mihai Eminescu s-a confruntat cu provocările unei Românii aflate sub dominație străină și a luptat pentru idealuri precum libertatea, dreptatea și demnitatea națională, iar versurile sale au răsunat ca un apel la unitate și mobilizare, îndemnându-i pe români să se ridice împotriva tiraniei și să-și recâștige libertatea. Într-o perioadă marcată de epigoni, cei care imitau sau căutau să slăbească originalitatea culturală, Eminescu a fost o voce autentică și puternică, respingând compromisurile și pledând pentru autenticitatea și puritatea valorilor naționale, iar prin opera sa, el a inspirat generații întregi să iubească și să apere identitatea culturală și istorică a poporului român.

Într-o perioadă în care ne confruntăm cu provocări majore, cu atât mai mult avem datoria de a onora memoria lui Mihai Eminescu, un far al valorilor naționale, într-un moment în care solidaritatea și determinarea devin mai importante ca niciodată. În aceste vremuri pline de încercări, suntem chemați să devenim mai uniți și hotărâți, să ne realizăm aspirațiile naționale prin intermediul culturii, conștienți de bogățiile pe care le avem și de ceea ce ne definește ca națiune. Este momentul ca, în loc să căutăm lucruri excepționale și devenirea în afara granițelor noastre, să le descoperim între propriile noastre hotare, în sufletele și în mințile noastre.

Pe 15 ianuarie, celebrăm două momente fundamentale pentru identitatea noastră națională: Ziua Culturii Naționale și ziua de naștere a marelui poet Mihai Eminescu și în această zi de deosebită pentru poporul român avem obligația de a reflecta asupra moștenirii lăsate de înaintașii noștri și de a contempla ce amintiri și valori lăsăm urmașilor noștri pentru a-și defini propriile identități cu mândrie.

Ziua Culturii Naționale nu este doar o sărbătoare, ci o oglindă a identității noastre colective. Un citat remarcabil al lui Mihai Eminescu ne amintește că ”trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri”.

Mihai Eminescu a venit pe lume în Botoșani, la data de 15 ianuarie 1850, într-o familie numeroasă, fiind al șaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici și al Ralucăi Eminovici (născută Juraşcu), fiică de stolnic din Joldeşti.

Copilăria fericită a lui Eminescu, în Botoșani și Ipotești, în casa părintească și în împrejurimi, într-o atmosferă de totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și natura, își găsește ecoul în poeziile sale ulterioare, precum ”Fiind băiat…” sau ”O, rămâi”, exprimându-și adâncul sentiment de nostalgie pentru locurile natale și pentru acei ani minunați ai descoperirii lumii înconjurătoare.

Între anii 1858 și 1866, Mihai Eminescu a urmat, cu intermitențe, școala la Cernăuți. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din cei 82 de elevi și a frecventat ulterior 2 clase de gimnaziu. În 1863, a părăsit școala, revenind ca privatist în 1865 și plecând din nou în 1866. În acest interval, a lucrat ca funcționar în cadrul câtorva instituții din Botoșani (tribunal și primărie) și a călătorit cu trupa Tardini-Vlădicescu.

Anul 1866 a marcat debutul literar al lui Eminescu, iar în ianuarie, după moartea profesorului de limba română Aron Pumnul, a contribuit la broșura ”Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, unde a publicat poezia ”La mormîntul lui Aron Pumnul”, semnată M.Eminovici. Pe 25 februarie/9 martie pe stil nou, a debutat în revista ”Familia” din Pesta, condusă de Iosif Vulcan, cu poezia ”De-aș avea”, semnată cu numele Mihai Eminescu, nume adoptat ulterior de poet, dar și de alți membri ai familiei sale.

Între 1866 și 1869, Eminescu a călătorit pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București, iar acești ani au reprezentat perioada în care a cunoscut direct poporul, limba, obiceiurile și realitățile românești. Cu intenția de a-și continua studiile, nu și-a realizat proiectul și a lucrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali și apoi la Teatrul Național, unde l-a cunoscut pe I.L.Caragiale. A continuat să publice în ”Familia”, să scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman (”Geniu pustiu”, rămas în manuscris) și să facă traduceri din germană.

Între 1869 și 1872, Eminescu a fost student la Viena, audient în cadrul Facultății de Filosofie și Drept, iar între 1872 și 1874 a continuat studiile la Berlin. Bursa acordată de Junimea condiționa obținerea doctoratului în filosofie, însă Eminescu nu s-a prezentat la examene. Revenit în țară în 1874, a locuit la Iași între 1874-1877, unde a ocupat funcții precum director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor și revizor școlar. A colaborat la ziarul ”Curierul de Iași”, a devenit prieten cu Ion Creangă și a continuat să publice în ”Convorbiri Literare”.

În 1877, s-a mutat la București, unde a fost redactor și redactor-șef la ziarul ”Timpul” până în 1883. Și-a continuat activitatea publicistică, perioadă care a culminat cu scrierea marilor sale poeme, ”Scrisorile” și ”Luceafărul”.

În iunie 1883, surmenat, Eminescu s-a îmbolnăvit grav și a fost internat în diferite instituții medicale. În decembrie 1883, a fost publicat volumul ”Poezii”, cu o prefață și texte selectate de Titu Maiorescu, fiind singurul volum tipărit în timpul vieții sale.

În anii 1883-1889, a scris foarte puțin sau deloc. Mihai Eminescu a încetat din viață în circumstanțe îndoielnice și interpretate diferit, pe 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din București. A fost înmormântat în cimitirul Bellu din București, iar sicriul său a fost purtat de patru elevi de la Școala Normală de Institutori.

În 1948, Mihai Eminescu a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Române. Contribuția sa literară impresionantă cuprinde o varietate vastă de genuri, de la poezie la traduceri din limbi străine, piese de teatru și încercări beletristice. Fiind reprezentant al unui romantism literar relativ întârziat, opera sa poetică a fost modelată de influențe diverse, incluzând marile sisteme filosofice ale epocii sale, filosofia antică, gândirea romantică și teoriile lui Arthur Schopenhauer și Immanuel Kant.

De remarcat este faptul că, potrivit World Records Academy, poemul ”Luceafărul” scris de Mihai Eminescu este recunoscut drept cel mai lung poem de dragoste. Aceasta reprezintă o apreciere remarcabilă a creației sale, evidențiind nu doar măiestria poetică, ci și capacitatea de a exprima complexitatea sentimentelor într-un mod amplu și captivant, astfel că Eminescu nu a lăsat doar o amprentă profundă în literatura română, dar și o recunoaștere care îl consacră drept unul dintre cei mai importanți poeți romantici ai lumii.

Pe 15 ianuarie, România sărbătorește Ziua Culturii Naționale, o ocazie deosebită dedicată reflecției asupra bogăției și diversității culturale care definește identitatea națională, o zi consacrată cinstirii celui considerat poetul ”nepereche” al neamului românesc, Mihai Eminescu.

Decizia de a desemna ziua de naștere a lui Mihai Eminescu ca Ziua Culturii Naționale a fost luată de Camera Deputaților la 16 noiembrie 2010, prin adoptarea unui proiect de lege menit să sublinieze importanța culturii române și să ofere oportunitatea de a celebra nu doar creația remarcabilă a poetului, ci și cultura românească în ansamblul ei. În expunerea de motive a inițiatorilor proiectului, se remarcă faptul că această zi ar trebui să devină nu doar un prilej de celebrare a unui mare creator, ci și un moment de reflecție profundă asupra culturii române în general și a proiectelor culturale de interes național.

Mihai Eminescu, considerat ”Luceafărul poeziei românești”, a lăsat o amprentă profundă în literatura națională, cât și în jurnalism și filosofie. Alegerea personalității sale marcante pentru a reprezenta Ziua Culturii Naționale subliniază rolul său esențial în definirea spiritului cultural românesc, un argument în plus fiind faptul că inteligența sa sclipitoare, cultura de nivel european, precum și bogăția și farmecul limbajului eminescian au captivat nu doar contemporanii săi, ci și generațiile ulterioare.

Ziua Culturii Naționale devine astfel un moment de adâncire în percepția și înțelegerea culturii românești, marcând conexiunea dintre trecut, prezent și viitor. Este o ocazie de a celebra nu doar moștenirea literară a lui Mihai Eminescu, ci și diversitatea artistică și culturală care colorează profunzimile societății românești. Într-o lume în continuă schimbare, Ziua Culturii Naționale devine un far care iluminează calea spre cunoaștere și apreciere a valorilor care definesc identitatea noastră națională, este un moment de unitate în diversitate, în care toți românii pot sărbători această comoară inestimabilă – cultura românească.

După 174 de ani mă încearcă sentimentul bucuriei că încă mai sunt îndreptățit să cred cuvintele lui George Călinescu, ”Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdia de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic, şi pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de a-şi lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei. Azi, însă, când poporul românesc, după o lungă robire dinăuntru şi dinafară, a luat conştiinţă de sine, chipul lunar şi amar zâmbitor al poetului îşi regăseşte puterea asupra sufletelor noastre, şi el ne apare drept cel mai în stare să dea expresie simţirilor moderne şi româneşti, şi cu fluierul său poetic să ducă năzuinţele noastre sociale pretutindeni, ”Peste ape, peste punţi,/ Peste codrii de pe munţi”, pentru că Eminescu este în continuare pentru fiecare dintre noi şi povestea pământului pe care îl călcăm, şi sursă de inspiraţie în momentele în care suntem îndrăgostiţi, dar şi scânteia care ne animă sufletele în păstrarea valorilor şi idealurilor naţionale. Atât timp cât Eminescu există în sufletele noastre şi pe buzele noastre, căci nu există român care, măcar o dată în viaţă să nu fi făcut referire la Eminescu, putem spune că viaţa noastră este şi va rămâne bogată căci avem în simbolul acestei naţiuni o soluţie salvatoare.

Poetul Tudor Arghezi, un alt titan al literaturii române, spunea că ”Fiind foarte român, Eminescu e universal”, subliniind astfel că geniul poetului nu se limitează la granițele țării sale de origine. Cu toate acestea, în contextul actual, această universalitate se confruntă cu obstacolele inculturii, care persistă în multe aspecte ale vieții noastre și capătă o rezonanță specială în lumina actualelor provocări culturale și sociale.

Dincolo de toată bogaţia pe care Eminescu a adus-o României, a adus şi un alt concept cu care România se luptă de veacuri, acela al nedreptăţii la care sunt supuse geniile creatoare. Eminescu a suferit o nedreptate pentru îndrăzneala de a fi un geniu şi de a fi conştient de acest lucru, dar mai ales pentru îndrăzneala de a-şi dori o altă faţă şi un alt destin pentru o Românie sfâşiată de interese străine, venalitate şi corupţie.

Mihai Eminescu nu este doar un nume în manualele școlare, ci o prezență vie care continuă să hrănească imaginația și să stimuleze gândirea, este o sursă inepuizabilă de inspirație pentru cei îndrăgostiți, ilustrând cu delicatețe și profunzime complexitatea sentimentelor însă, mai mult decât atât, este scânteia care animă sufletele în pastrarea valorilor și idealurilor naționale. Indiferent de generație sau context social, Eminescu reprezintă o conexiune între trecut, prezent și viitor, este acea fântână nesecată de înțelepciune, o voce care vorbește nu doar despre propria epocă, ci și despre dilemele și aspirațiile umane atemporale.

Poetul Octavian Goga spunea că ”Poetul nu se naște în epoci, ci le face el poetice prin harul său”, iar atât timp cât Eminescu trăiește în sufletele noastre și pe buzele noastre, viața noastră va rămâne bogată deoarece în acest simbol al națiunii noastre găsim nu doar o soluție salvatoare împotriva inculturii, ci și o amintire vie a puterii cuvântului și a luptei pentru dreptate și lumină, cu atât mai mult cu cât cultura este arma cea mai puternică pe care o avem împotriva ignoranței și intoleranței.