De ce îl susţine Viktor Orban pe patriarhul Kirill şi de ce este atât de interesată Rusia de o biserică ortodoxă maghiară

Pe 3 iunie, după discuţii dificile cu Ungaria, Uniunea Europeană (UE) a ajuns la un acord asupra celui de-al şaselea pachet de sancţiuni împotriva Rusiei. Pentru a evita dreptul de veto al Budapestei, celelalte state membre au fost nevoite să renunţe la includerea patriarhului Moscovei pe lista neagră a UE.

De ce premierul unui stat neortodox îl sprijină cu atâta ardoare pe şeful Bisericii Ortodoxe Ruse, principalul aliat al lui Putin în războiul din Ucraina, se întreabă istoricul Daniela Kalkandjieva într-un articol publicat pe site-ul Public Orthodoxy şi preluat de The Moscow Times. Unii observatori caută răspunsul în conservatorismul lui Viktor Orban şi al Patriarhului Kirill, care se declară susţinători ai valorilor tradiţionale. Însă parteneriatul dintre actuala conducere a Ungariei şi Patriarhia Moscovei are şi rădăcini istorice. O pagină mai puţin cunoscută a istoriei relaţiilor lor este planul Kremlinului referitor la înfiinţarea unei biserici ortodoxe maghiare autocefale după cel de-al Doilea Război Mondial. Iniţial, ideea unei Biserici Ortodoxe Maghiare unificate i-a aparţinut regimului Horthy. În calitate de aliat al Germaniei naziste, acesta a preluat controlul asupra unor zone cu populaţii ortodoxe semnificative şi a considerat că o instituţie bisericească unificată ar putea facilita partea legată de administrare.

În ciuda schimbărilor politice apărute după căderea Germaniei naziste, statul ungar postbelic nu a renunţat la ideea unei biserici ortodoxe locale. Obstacolul major în calea acestui plan a fost compoziţia specifică a minorităţii ortodoxe din Ungaria. Doar un număr mic dintre membrii ei erau maghiari, în timp ce majoritatea credincioşilor ortodocşi se stabiliseră în ţară ca refugiaţi din Imperiul Otoman şi din Rusia bolşevică. Drept urmare, minoritatea ortodoxă era formată din diferite grupuri etnice aparţinând la cinci jurisdicţii diferite: Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, Patriarhia Sârbească, Patriarhia Română, Exarhatul Bulgar şi Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate. Când Armata Roşie a ocupat Ungaria, cea din urmă nu a putut să-şi administreze parohiile, fiind tratată de sovietici ca aliată a lui Hitler. În 1946, Kremlinul s-a arătat interesat de această minoritate ortodoxă. La fel ca în alte ţări aflate sub controlul Armatei Roşii, iniţiativa a venit în mod oficial de la un preot ortodox local care a făcut apel la Patriarhia Moscovei să aibă grijă de credincioşii săi. Potrivit unor surse din arhivele ruseşti, Ministerul Educaţiei şi Cultelor de la Budapesta a susţinut extinderea jurisdicţiei Moscovei asupra teritoriului ungar. Acest act trebuia garantat printr-un concordat între Patriarhia Moscovei şi Ungaria. Într-un viitor îndepărtat, planul presupunea posibilitatea acordării autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă Maghiară. O delegaţie bisericească rusească, condusă de episcopul Nestor de Muncaci şi Ujgorod, a sosit în acest scop la Budapesta în august 1946. Se dorea plasarea emigranţilor ruşi ortodocşi locali sub Patriarhia Moscovei şi investigarea situaţiei în legătură cu celelalte parohii ortodoxe. În cele din urmă, ruşii au ajuns la concluzia că nu exista un ecleziast ortodox maghiar potrivit pentru funcţia de episcop. Însă Guvernul ungar a cerut Kremlinului să aprobe delegarea unui episcop din Uniunea Sovietică. Moscova şi Budapesta au convenit ca episcopul rus să fie numit temporar la conducerea Bisericii Ortodoxe Maghiare. De asemenea, s-a hotărât ca o delegaţie bisericească maghiară să facă o vizită la patriarhul Aleksei I pentru a discuta toate detaliile legate de această numire. Însă structura multijurisdicţională a comunităţilor ortodoxe din Ungaria a creat obstacole serioase. Din acest motiv, la 21 octombrie 1946, Sfântul Sinod rus a decis să preia sub jurisdicţia Moscovei doar parohiile ruse şi maghiare, lăsând în schimb deschisă chestiunea otrodocşilor sârbi, români, bulgari şi greci.

În acelaşi timp, Patriarhia Ecumenică s-a opus planului de înfiinţare a unei biserici ortodoxe maghiare. În decembrie 1946, arhimandritul Ilarion (Vasdekas), care era responsabil de parohiile greceşti din Ungaria, i-a scris unui reprezentant al Patriarhiei Moscovei că „biserica maghiară, dacă se poate numi aşa, se află încă din secolul VII sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului, care, potrivit cronicarilor contemporani, a trimis o misiune bisericească în această ţară”. Ilarion a subliniat că, deşi teritoriile maghiare au intrat la un moment dat sub controlul papilor de la Roma, patriarhul ecumenic nu a renunţat niciodată la drepturile sale asupra lor. Arhimandritul grec a sugerat că problema bisericii maghiare ar putea fi rezolvată prin eforturile comune ale patriarhiilor de la Constantinopol şi Moscova. Însă soluţia trebuia să respecte drepturile canonice ale patriarhului de la Constantinopol, care, în calitate de episcop al Noii Rome, a avut privilegiul de a înfiinţa noi biserici autocefale. De asemenea, trebuia să recunoască rolul Patriarhiei Constantinopolului ca biserică-mamă asupra celei maghiare. Ilarion a mai punctat că drepturile Bisericii Ortodoxe Ruse în această situaţie particulară proveneau din controlul militar sovietic asupra Ungariei, care a permis acestei instituţii religioase să ofere ajutor populaţiei ortodoxe locale. Însă numirea viitorului conducător al Bisericii Ortodoxe Maghiare trebuia aranjată de patriarhiile de la Constantinopol şi Moscova. În această privinţă, Ilarion a sugerat să fie numit în noua funcţie, cu menţiunea că ar avea sprijinul patriarhului ecumenic. La rândul lor, Patriarhia Sârbă şi Patriarhia Română s-au opus planului de înfiinţare a Bisericii Ortodoxe Maghiare şi au făcut apel la conducerea bisericii ruse să pună capăt demersurilor în acest sens.

În pofida acestei rezistenţe, Guvernul maghiar a continuat pregătirile. În aprilie 1947, a cerut patriarhului Aleksei I să-l consacre pe Janos Varju ca episcop al Bisericii Ortodoxe Maghiare şi să-l includă în Sfântul Sinod de la Moscova. Astfel, noua biserică urma să primească un statut similar cu cel al Bisericii Ortodoxe Cehoslovace. Şeful Bisericii Ruse nu a refuzat propunerea, dar a cerut Budapestei să negocieze cu Bucureşti şi Belgrad pe tema înfiinţării noii biserici şi să ţină cont de părerea parohiilor române şi sârbe din Ungaria. Într-un final, proiectul privind Biserică Ortodoxă Maghiară a fost oprit. Conducerea statului sovietic nu a dat undă verde realizării sale în forţă, pentru că ar fi putut antagoniza bisericile sârbe şi române şi le-ar fi apropiat de Patriarhia Constantinopolului într-un moment în care Kremlinul făcea pregătiri pentru convocarea unui conciliu ecumenic la Moscova, programat pentru toamna anului 1947. Se preconiza transferul titlului ecumenic de patriarh al Constantinopolului semenului său rus. Între timp, Războiul Rece şi revolta lui Tito împotriva lui Stalin au schimbat situaţia geopolitică. Fractura dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică a îndepărtat Biserica Ortodoxă Sârbă de pe orbita Patriarhiei Moscovei. Planul pentru o biserică ortodoxă maghiară autocefală a fost abandonat pentru un alt moment.

În contextul geopolitic actual, Kremlinul ar putea profita de revigorarea acestui proiect. Pe de o parte, odată cu recunoaşterea autocefaliei ucrainene de către Patriarhia Ecumenică, conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse caută să-şi ia revanşa în diferite colţuri ale lumii. Din această perspectivă, crearea unei biserici ortodoxe autocefale pe ţinuturile Panoniei medievale ar putea schimba echilibrul în lumea ortodoxă, notează Daniela Kalkandjieva. În special, ca loc de memorie pentru naţiunile slave care îi elogiază pe Sfinţii Chiril şi Metodiu drept creatorii alfabetului, liturghiei şi culturii lor, înfiinţarea unei biserici ortodoxe maghiare ar deveni o problemă extrem de sensibilă. În acelaşi timp, statul şi autorităţile bisericeşti ruse s-ar putea folosi de această situaţie pentru a diminua valoarea simbolică a declarării celor doi fraţi, în 1980, ca patroni ai Europei de către Papa Ioan Paul al II-lea, celebru pentru lupta sa împotriva comunismului. La rândul său, Orban ar putea folosi noua biserică ca mijloc de suprimare a vocilor liberale din bisericile catolice şi protestante din Ungaria. Pe de altă parte, chiar dacă proiectul autocefaliei maghiare rămâne doar pe hârtie, Patriarhia Moscovei l-ar putea folosi pentru a exercita presiuni asupra bisericilor ortodoxe care au structuri în Ungaria. Un caz deosebit de sensibil ar fi cel al Patriarhiei Sârbe, care tocmai a fost de acord să renunţe la jurisdicţia sa asupra Bisericii Ortodoxe a Republicii Macedonia de Nord. La fel ca la sfârşitul anilor 1940, aceste biserici au protestat separat faţă de Patriarhia Moscovei şi Guvernul condus de Viktor Orban. Pe scurt, problema autocefaliei maghiare, materializată sau nu, are potenţialul de a provoca conflicte religioase, politice şi sociale în Europa de Sud-Est şi Centrală care ar putea slăbi unitatea Uniunii Europene şi a NATO, conchide Daniela Kalandjieva.