FOTO: Urmele hâde ale istoriei la Iași. Ce s-a ales de fabricile naţionalizate?
Vara anului 1948 este cunoscută în istorie mai degrabă pentru jaful declanşat de regimul comunist impus de armata sovietică „eliberatoare”. Teoretic, procesul s-a numit „naţionalizare”, doar că nimeni dintre proprietarii întreprinderilor n-a văzut vreun leu, deşi legea dată chiar în acea zi prevedea acest lucru – e drept, sub formă de obligaţiuni. Dacă vedeţi o stradă care poartă numele 11 Iunie, să ştiţi că nu se referă la debutul naţionalizării, în 1948, ci mai probabil la adoptarea primei constituţii din Principatele Române. Proclamaţia de la Islaz a fost semnată în această zi din 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu. În Iaşi a existat o stradă 11 Iunie, fără precizarea anului. Astăzi poartă numele primului preşedinte al Parlamentului României Mari, Vasile Stroescu, şi se află lângă Filarmonică. Revenind, prin Legea 119/11 iunie 1948, au fost confiscate nu mai puţin de 1.060 de întreprinderi industriale, bancare sau de asigurări. Cinci dintre ele, de fapt şase – a şasea fiind un „bonus” neinclus în lege -, erau din Iaşi. Ce s-a ales peste timp din ele: care mai rezistă şi care nu?
Asaltul naţionalizării din 11 iunie 1948 începuse şi la Iaşi de cu noapte, sau chiar din ziua precedentă. De teamă ca proprietarii să nu apuce să salveze câte ceva, echipe „muncitoreşti“ au preluat controlul fabricilor şi băncilor, ţinta fiind fişetele şi seifurile. Atunci când a apărut şi legea în Monitorul Oficial, abia în după-amiaza acelei zile de vineri, prima etapă a naţionalizării era practic încheiată. Spre sfârşitul anului, statul era deja proprietar peste 85 la sută din industrie, faţă de mai puţin de o treime, cât deţinea înainte de 11 iunie.
Metalurgia de pe strada Hotin
Dintre cele 1.060 de întreprinderi, cum au fost numite laolaltă în legea menţionată, cea mai mare parte era în realitate flota maritimă şi fluvială, 352 de vase. A doua mare categorie era cea a întreprinderilor prelucrătoare de metale, producătoare de instrumente de precizie şi de material electrotehnic şi şantierele navale. Printre cele 115 unităţi de acest fel se afla şi una din Iaşi, denumită Metalurgia 23 August. Numele nu a salvat-o de la confiscare, iar angajaţii, câteva zeci, au trecut de la salarii la retribuţii, denumirea preferată a comuniştilor pentru veniturile obţinute din muncă. Este una dintre cele două întreprinderi confiscate atunci care mai există şi astăzi – vorbim de sediul ei. Potrivit documentelor de la Arhivele Statului, acesta se află pe strada Hotin nr. 5, zona Sărărie. Aici funcţionează în prezent o societate comercială înfiinţată în 1991, specializată într-un domeniu conex celui din vremea naţionalizării: fabricarea de echipamente industriale de încălzire/climatizare.
Nici firmele mici n-au avut scăpare
Până anul trecut se mai puteau vedea urmele unei boiangerii care a funcţionat pe strada Sf. Andrei la nr. 41. Mica boiangerie, care număra doar câţiva angajaţi, purta numele proprietarului, Traian Alexandrescu, şi făcea parte din categoria „Vopsitorii, apreturi şi întreprinderi de confecţiuni“. În toată ţara, 12 asemenea unităţi au fost luate cu japca de comunişti, cele mai multe în Bucureşti. Zidurile boiangeriei (care a încetat demult să mai funcţioneze) au ajuns în timp să delimiteze o curte, fiind dărâmate anul trecut în perspectiva construirii unui complex comercial în această zonă a oraşului.
O altă firmă ieşeană care a trecut peste noapte la stat se numea „Moştenitorii Ioan G. Scobâlcaru“. În afara menţionării ei în lege, nu am reuşit să aflăm niciun alt detaliu despre locul unde a existat sau obiectul de activitate. Numele ei se regăseşte în Anexa 8 a legii naţionalizării, la categoria „Întreprinderi producătoare de cherestea, cărucioare, perii şi pensule, rulouri şi jaluzele, răcitoare şi alte articole de lemn“.
Textila din Copou rezistă după o naţionalizare urmată de privatizare
În anexa cu întreprinderile prelucrătoare de in, cânepă şi iută, găsim o altă societate care şi-a păstrat până azi şi numele, Textila Iaşi SA, şi, în parte, şi obiectul de activitate: comercializarea de sfoară, pânză, saci şi frânghii de iută. Nu însă şi sediul. De altfel, chiar pagina de internet a societăţii respective ne oferă detalii despre istoria fabricii: „Brandul «Textila» îşi are originea într-un atelier de frânghierie care funcţiona în Iaşi, în raza comunei Copou, încă înainte de 1886. Pe structura acestui atelier, în 20 octombrie 1886, se stabilea o «fabrică de frânghierie şi ţesature în Longa Vita» (Târguşor Copou, n.r.), care urma să fie protejată pentru ca să poată concura contra industriei din străinătate“. O vreme, după naţionalizare, s-a numit Fabrica Textila Roşie. Astăzi, societatea funcţionează în bd. Chimiei, pe platforma Vitalef, după ce terenurile au fost oferite unui dezvoltator imobiliar.
Singurul martor care va arăta în curând ca nou
Dacă Textila are alt sediu, dar acelaşi obiect de activitate, Societatea Anonimă Moldova, întreprindere de tricotaje, încă mai figura în 2018 cu un angajat, fiind în insolvenţă. Este singura societate naţionalizată în 1948 al cărei sediu de atunci este declarat monument istoric (patrimoniu industrial). Cercetătorii de la Arhivele Statului nu sunt însă siguri că imobilul de pe strada Păcurari nr. 115, care se restaurează acum cu migală, a aparţinut de la început fabricii de tricotaje. Cert este însă că la începutul anilor ’60 fabrica a fost mutată în Zona Industrială, într-un complex industrial textil, alături de „sora“ sa, Ţesătura. În vechea clădire din Păcurari a funcţionat până de curând o spălătorie-curăţătorie.
După atâta muncă, regimul comunist a vrut şi bere
Deşi nu apare în lista întreprinderilor confiscate pe 11 iunie ’48, Fabrica de Bere din Păcurari a fost la rândul ei etatizată tot atunci. Legea naţionalizării menţiona numai fabricile cu o capacitate de cel puţin un milion de litri pe an, însă fără să le şi numească. Înfiinţată în 1845, Berăria Veche a funcţionat până în 2003, iar câţiva ani mai târziu a fost demolată. În mijlocul maidanului se mai vede doar intrarea în beciul extins la sfârşitul secolului al XIX-lea, aflat şi el pe lista monumentelor istorice, dar pe care proprietarii ce s-au succedat şi administraţia oraşului l-au ignorat.
Ce era deja de stat la Iaşi în ’48
Atelierele CFR Nicolina (foto sus) n-au fost în proprietate privată decât după 1989. În 1892, când a început construirea lor, se numeau Atelierele CFR Frumoasa şi, aşa cum arată şi denumirea, aveau ca principală menire mentenanţa locomotivelor şi vagoanelor. Întreg complexul a fost finalizat în 1905, odată cu zidul de împrejmuire lung de peste 2,5 km din cărămidă de Ciurea. Din toată întreprinderea mai există azi doar două corpuri de clădire în care a funcţionat Uzina Mecanică.
Manufactura de Tutun a fost înfiinţată în 1864, fiind din start monopol de stat. Zece ani mai târziu a început construirea fabricii de la Iaşi. Distrusă în Al Doilea Război Mondial, fabrica a fost reconstruită în aproximativ un an. Spre deosebire de clădirile din cărămidă roşie de la Atelierele Nicolina căzute pradă buldozerelor, cele de la Fabrica de Ţigarete sunt înscrise în Lista Monumentelor Istorice. Asta nu le-a ajutat însă prea mult. După decembrie ’89, fabrica a decăzut rapid, devalizată chiar de unii dintre angajaţii ei. Falimentului i-a urmat descompunerea, la propriu, a clădirilor: s-a furat tot, mai puţin structura din beton şi câţiva pereţi mai rezistenţi.
Aceeaşi soartă o are şi Fabrica de Cărămizi de la Ciurea. Construită de CFR la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu linia Iaşi-Vaslui, a intrat în domeniul privat doar după 1989. A mai funcţionat câţiva ani, înainte să înceapă devastarea ei. Astăzi, a ajuns o ruină.
Alături de Fabrica de Ţigarete, de beciul Berăriei Vechi şi de fostul sediu al fabricii Moldova (Tricotaje), complexul de la Ciurea se află în Lista Monumentelor Istorice de patrimoniu industrial. Dintre toate însă, doar una e norocoasă: clădirea din Păcurari 115, deşi înconjurată de blocuri ridicate la nici 3 metri de zidurile ei.