De ce românii își votează călăii: o explicație din psihologia sindromului Stockholm

La fiecare alegeri, parcă vedem aceeași poveste: politicieni care ne-au dezamăgit revin în funcții, iar promisiunile se tot repetă fără rezultate reale. Și totuși, mulți oameni le mai dau o șansă. Nu e doar despre lipsă de alternative sau neatenție, ci despre un fenomen psihologic care ne face să ne atașăm chiar de cei care ne-au făcut rău – cunoscut drept sindromul Stockholm.

România, ostatică a propriilor politicieni, a învățat să-și apere călăii. De ce? Pentru că i s-a oferit doar frică, manipulare și falsa senzație a stabilității. Într-un peisaj politic unde „schimbarea” e doar o ironie amară, românii ajung să-și justifice abuzatorii: „măcar îi știm pe ăștia”, „ceilalți ar fi mai răi”, „ne-au mai dat un voucher, un ulei”. Efectul? Sărăcie profundă, corupție generalizată, școli în ruină, spitale care ucid – și totuși, aceiași oameni sunt aleși din nou.

La fiecare campanie electorală, ni se promit salvarea și progresul, dar în schimb primim o reeducare colectivă prin sărăcie. Cu televizorul în față, frica de schimbare în suflet și pensia de 1.200 de lei folosită ca miză electorală, românii nu mai votează. Ei se predau.

Comportamentul acesta nu este unic în lume, dar în România este constant, vizibil și profund ancorat în realitatea politică. Atât de adânc, încât pare să fi devenit normă. Sindromul Stockholm politic nu este o metaforă exagerată, ci o explicație logică pentru un paradox electoral care menține țara într-o stare de blocaj.