De câte ori a fost trecut Iașul prin foc și sabie. O istorie crudă a orașului în care trăim

Într-un inedit studiu al prodecanului Facultăţii de Istorie, Laurenţiu Rădvan, apărut într-un volum coordonat de istoricul Gheorghe Iacob, sunt prezentate tragediile prin care a trecut Iaşul în ultimii 500 de ani. Un motiv pentru care putea fi ars şi prădat oraşul: în urma refuzului domnitorului Vasile Lupu de a-şi da fata după fiul hatmanului cazacilor. Aceştia au pustiit oraşul, împreună cu tătarii. Cronicile vremii mai spun că, spre finalul secolului XVII, după ani de războaie, din cauza foametei, sunt pomenite cazuri de canibalism: „erau oameni tot leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om” 

În ediţia specială publicată de Revelion, „Ziarul de Iaşi” v-a prezentat felul în care a fost decimat oraşul Iaşi de molime de-a lungul istoriei sale: au existat zeci de mii de morţi de ciumă şi holeră de-a lungul anilor în urma acestor epidemii, iar în 1917, când Iaşul era capitala de război a ţării, tifosul exantematic a făcut ravagii în capitala Moldovei. Dar acestea nu au fost singurele mari tragedii care s-au abătut de-a lungul anilor asupra oraşului: acesta a ars de mai multe ori, aproape în întregime, iar invaziile tătarilor au pustiit oraşul în mai multe rânduri. Istoricul Laurenţiu Rădvan, prodecan al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al.I. Cuza”, face o trecere în revistă a marilor calamităţi care au lovit de-a lungul timpului capitala Moldovei într-un volum coordonat de profesorul Gheorghe Iacob.

O căsătorie refuzată face prăpăd

În introducere, istoricul precizează că oraşul nu a fost nici pe departe scutit de nenorociri de-a lungul istoriei: atacuri şi jafuri din partea tătarilor, polonezilor şi cazacilor, incendii, chiar şi cutremure au fost frecvente. Iar după ce oraşul era prăduit, adesea atacatorii alegeau să îl ardă aproape în întregime. „O bună bucată de vreme, tătarii au fost o adevărată calamitate pentru Iaşi. În 1513, o oaste a lor ajunge până în oraş, pe care îl pradă. Uciderea tragică a lui Ion vodă, în 1574, a fost urmată de un atac tătărăsc ce a devastat regiuni întregi şi a ars majoritatea oraşelor, printre care şi Iaşi. În a doua parte a secolului al XVI-lea, oraşul este incendiat de oşti în 1577, 1593 şi „în zilele lui Ieremia voievod”. Şirul continuă în secolul următor. În 1620 e ars de poloni. Unul dintre cele mai dramatice momente a fost distrugerea din 1650, când cazacii şi tătarii au atacat Moldova, răspunzând refuzului lui Vasile Lupu de a-şi căsători fiica cu Timuş Hmelniţchi, fiul hatmanului cazacilor ucrainieni, Bogdan Hmelniţchi. Miron Costin ne spune că «au ars atuncea tot oraşu», curtea fiind abandonată de dărăbanii lăsaţi de domn pentru pază”, a scris istoricul Laurenţiu Rădvan. Până la urmă, nunta a avut loc doi ani mai târziu, la Iaşi. Unul dintre cele mai mari incendii din acei ani a fost provocat însă de polonezi în 1686, când profesorul citează cronicarii vremii care spuneau că oamenii ajungeau să se ascundă în mănăstiri, singurele locuri fortificate din oraş, alături de Curtea Domnească, dar nici acolo nu reuşeau mereu să scape de foc sau de robie.

Canibalism, foamete şi distrugerea prin foc

Oraşul nu a suferit doar de incendii şi de prăduirea altor popoare, ci şi din cauza foametei, în multe rânduri istoricii găsind inclusiv menţiuni de cazuri de canibalism. „Anul ce a urmat războiului din 1574 a fost unul din cei mai grei pentru Moldova în secolul XVI. Descrierea drumului soliei polonezului Taranowski spre Turcia aminteşte «foametea cea mare din Moldova». Şi foametea din timpul lui Ştefăniţă Lupu i-a marcat pe contemporani, fiind pomenită mult timp după aceea. Spre finalul secolului al XVII-lea, după câţiva ani de războaie, sunt pomenite cazuri de canibalism, după cum ne spune tot Neculce: «era oameni tot leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţi, cât să mânca om pe om».Foametea a mai afectat oraşul în 1724 şi 1739-1740”, notează istoricul Laurenţiu Rădvan.

Nu doar expediţiile străine au fost responsabile pentru incendiile care au distrus oraşul. Cum înainte de 1800 majoritatea structurilor erau construite din lemn, neatenţia sau iresponsabilitatea au dus la incendii frecvente, unele de proporţii foarte mari, mahalale întregi ale oraşului fiind mistuite de flăcări la distanţă de câţiva ani. „Un incendiu devastator a avut loc în 1725. Focul a izbucnit de la o casă din sus de biserica Sfântul Dumitru-Balş, de unde într-un ceas s-a întins de-a lungul Uliţei Mari spre curte. În 1735, focul a distrus Târgul de Sus, Sărăria şi biserica Goliei. Au urmat focurile din 1753 şi 1766. Incendiile de acest fel aveau loc în fiecare deceniu, uneori şi mai des. Pentru că deveniseră un fapt cotidian, focurile, în special cele mici, nici nu mai sunt menţionate. Marele incendiu din 1785 preface în scrum palatul principelui. Încetează astfel existenţa uneia din cele mai vechi construcţii din oraş“, mai punctează istoricul Laurenţiu Rădvan în lucrarea sa.