Mărturia unei foste paciente a Spitalului Sf. Pantelimon

Claudia Postelnicescu de la Human Rights, care a fost pacientă a Spitalului Sf. Pantelimon, a relatat pe pagina sa de Facebook ce i s-a întâmplat când a ajuns pe masa de operație. Un șoc, spune ea.

Redăm postarea

„Cazul Spitalului Sf. Pantelimon: am avut acum mai puțin de 2 ani o intervenție chirurgicală acolo, care a necesitat anestezie generală. Trec peste modul brutal în care ești abandonat, ca pacient, pe câte o masă, dezbrăcat, cu ”halatul” steril dat de spital, până catadicsește cineva să-ți spună – dacă întrebi, că altfel nu se obosesc – ce urmează, când și cât mai durează, direct la șocul pe care l-am avut pe masa de operație. Până să vină medicul curant, vine anestezistul, în cazul de față o doctoriță anestezist, al cărei nume l-am uitat. Ia fișa pacientului (a mea) în mână și, peste capul meu începe să vorbească cu o asistență despre soluțiile cu care a spălat pe jos, de ce aia și aialaltă, cum, adică de ce nu a făcut altminteri etc., pe scurt noaptea minții. Eu, șocată, cu dureri – puteam fi un pacient pe moarte – o întreb dacă poate să revină la mine, că totuși sunt pacient pe masă și să rezolve problemele ce țin de spital după. A început să ridice tonul, să mă pună la punct, că nu îi spun eu ei ce să facă, cum să facă, cine mă cred, cine sunt, cum îmi permit. Cum eu întotdeauna am fost asertivă, din fașă, de când m-am născut, am întors-o pe ea, cum își permite să discute nonsensuri, pe ton răstit, peste capul (la propriu) unui pacient în dureri, care urmează să intre într-o operație, din care poate nu mai scapă. Cum de nu se gândește că NU VREAU ca, potențial (orice anestezie are riscuri) ultima conversație pe care o aud în viața mea să fie despre clor și biocide de spital și că pur și simplu nu mă interesează explicațiile ei, vreau să se concentreze asupra mea. Ea escaladează, vine doctorul. Întreb cum o cheamă pe doctoriță și cum își permite să vorbească astfel cu un pacient, întreb dacă așa procedează mereu, ce se întâmplă, de ce e tolerat un astfel de comportament bizar și INUMAN. Toate astea se întâmplă cu mine stând imobilizată (legată de pat), dezbrăcată, complet la discreția doctorului anestezist și al medicului care opera. Anestezista începe să mitralieze întrebări despre mine, deși avea fișa pacientului în mână. Îi spun că mai bine citea fișa pacientului decât să se certe cu asistenta pe produse de curățat. În final mă amenință că nu-mi face anestezia, o calmează doctorul.

La final, când ies din operație, vin la mine 2 alte asistente și medicul să mă felicite pentru CURAJ, că aia așa e tot timpul și nimeni nu are curaj să-i zică nimic și că ce am făcut eu pe masa de operație se discută în acest moment în tot spitalul, n-au mai întâlnit pe cineva așa. Am plecat din spital cu sângele șiroind, căutând vestiarul de unde trebuia să-mi ridic hainele personale, pentru că spitalul nu are alte proceduri pentru intervenții punctuale, care nu necesită rămânerea în spital, trebuie să te descurci. Și trebuie să suporți istericale, tratament dezumaninzant și SĂ FII MULȚUMIT, să apreciezi, să zici mersi, să dai plicul, eventual. Să taci, să înduri, să apreciezi. Pun pariu acum că scandalul și dosarul penal în curs o are ca protagonistă pe această anestezistă. M-a frapat cinismul ei absolut și nivelul de stridență al dezumanizării în care se scălda.

Și acum – că nu voiam să comentez, la câte văd și aud sunt sătulă – citesc că dr. Gabriel Diaconu, consilier onorific al ministrului sănătății, scrie că e NORMAL să eliberezi paturi de la terapie intensivă, condamnând TU, DOCTORUL, cu complexul lui Dumnezeu, pacienții ”inutili”, care nu mai merită să trăiască, să îi poți salva pe alții, care merită. Nu intră în conceptul lui și al altora ca el, ideea de SACRALITATE a corpului uman și a vieții, a faptului că nu ține de tine, un om mărunt, să decizi cine va trăi și cine va muri, pe baza OPINIILOR TALE, meschine și ele, că există niște drepturi ale ființei umane pe care le încalci grosolan și că nu ai căderea să o faci, dimpotrivă, ar trebui să fii acolo să îi aperi pe neajutorații care ajung într-un stadiu critic, și să lași familia lor să decidă sau viața însăși, nu tu. Nonșalanța cu care vorbea despre situația din pandemie, în care ei, MEDICII, au decis complet aleator și arbitrar cine trăiește și cine e salvat, te cutremură. E o nonșalanță a dezumanizatului, a neantului, a reducerii sacralității vieții la un nimic. O megalomanie interioară extremă, care indică obișnuința de a disprețui viața pacienților.

Oameni buni, aveți drepturi, ca pacienți, ca ființe umane, ca cetățeni. Cereți-le. Mai ales de la monștri cuprinși de magnifiența zeului atotputernic care decide cine va fi sacrificat. Absolut abject, cutremurător și dezamăgitor. Dacă astfel de oameni oferă consultanță miniștrilor, ce așteptări să mai avem de o la o anestezistă dementă?! Niciuna. Iar ministrul astfel „consiliat” nu vede absolut niciun motiv sa demisioneze. Măcar da l afara pe cinic, nene, măcar atât!”.