Iadul din patul conjugal: povestea cumplită a Geaninei de la Iași

Iadul din patul conjugal: povestea cumplită a Geaninei de la Iași

Când avea 19 ani, Geanina a primit de la stat 500 de lei şi vestea că trebuie să se descurce de una singură. Trăise o viaţă întreagă la un orfelinat din Iaşi – iar acei bani ar fi trebuit să-i plătească tinerei biletul de reinserţie socială în afara centrului de plasament. În 2008, când Geanina a ieşit din sistemul de protecţie a copilului, o chirie modestă în Iaşi costa cel puţin 300 de lei. Aşa că, în doar câteva săptămâni, fata de 19 ani a ajuns pe stradă. S-a îndrăgostit acolo de Vasilică, un tânăr cu doi ani mai mic care îşi trăise şi el copilăria într-un centru pentru copii părăsiţi. „Nu ştiam ce înseamnă viaţa. Eram copil, credeam că tot ce zboară se mănâncă. A trebuit să mă mărit”, rememorează Geanina.

După câteva luni de relaţie, fata pe care statul român s-a lăudat în statisticile oficiale că o reintegrase social a încasat şi prima bătaie domestică. „M-a tras de păr şi mi-a dat cu piciorul în cap. După aia a zis că îi pare rău, mi-a zis că era nervos şi că nu o să mai facă. Am plâns, dar nu am plecat. Nu aveam unde. Asta a fost la el un avantaj, şi pentru mine un dezavantaj. Trebuie să ai pe cineva să te protejeze în spate, chiar dacă te bate. Dacă nu mă bate el şi mă violează 60?”, explică Geanina mecanismul de condiţionare care le împinge pe cele mai multe victime să accepte tratamentele abuzive.

Acea bătaie din 2008 avea să fie prima dintr-un lung şir de agresiuni. Cu timpul, bătăile aveau să îmbrace forme din ce în ce mai brutale. „El avea o vorbă. Dacă era spre amiază sau spre seară îmi spunea «aaa, dar tu nu ai mâncat bătaie azi». Şi până seara se ţinea de cuvânt, mâncam bătaie zi de zi, mai ales în ultima perioadă. În ultimii şapte, opt ani, mâncam bătaie zi de zi”, punctează tânăra. Deşi bătaia devenise o rutină în viaţa sa, Geanina a încercat să caute ajutor în câteva rânduri. De la Poliţie spune că nu a primit niciodată sprijin. „Şi acum, dacă chemi Poliţia, nu te bagă în seamă. Singurul lucru pe care îl spun ei e «ceartă în familie, vă împăcaţi»”, consideră tânăra. Alteori a fugit de la Vasilică la fratele sau la sora sa, care locuiau în chirie, şi ei, prin Iaşi. „De fiecare dată a ştiut unde mă duc. Şi unde m-am dus mi-a făcut panaramă şi scandal. Ca să mă dea lumea afară. Tuturor le era cel mai uşor să mă dea afară. Şi iar ajungeam cu el, că nu aveam ce să fac”, explică ieşeanca.

Frică. Ruşine. Iertare

Acum cinci ani, Geanina a încasat o bătaie soră cu moartea. Într-un exces de furie, Vasilică a bătut-o atât de tare încât i-a rupt mandibula. Geanina povesteşte că doar intervenţia fratelui său l-a oprit pe iubitul bătăuş, altfel, acela ar fi fost sfârşitul ei. „Avea cătuşele la spate şi el tot fugea după mine”, povesteşte Geanina. Perioada internării în spital, la Clinica Oro-Maxilo-Facială de la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi, trebuia să fie momentul în care autorităţile să o salveze pe Geanina din menghina partenerului de viaţă. Fiind o agresiune gravă, cu apel la 112 şi internare în spital, poliţiştii au deschis dosar penal şi au purces la audieri. „Mi-era frică în continuare de el. A venit un poliţist cu plângerea, dar nu am vrut, că mi-a fost frică de el. Şi nu mi-a zis nimeni de ordin de restricţie, nu mi-a zis nimeni de nimic”, spune tânăra.

Pusă să aleagă între protecţia pe care i-ar fi putut-o oferi statul şi cea pe care credea că o primeşte de la partenerul bătăuş, Geanina a ales-o pe a doua. A mers pe mâna iertării, încă o dată. A semnat că nu vrea ca tatăl copiilor ei să răspundă penal şi, după ce s-a întremat, s-a întors în iadul de acasă. Bătăile, bineînţeles, nu s-au oprit. Iar în lipsa plângerii prealabile, statul nu a găsit nicio modalitate de intervenţie, deşi autorităţile competente văzuseră în spital urmele pumnilor primiţi de Geanina.

„«Bătaia e doar una» e un mit”, consideră psihologul ieşean Monica Dobrea. Specialistul crede că sunt situaţii în care femeile abuzate îşi retrag plângerile sau nu le depun de la bun început deoarece cred, în mod greşit, că abuzul nu se va repeta. „În realitate, recidiva va apărea fără doar şi poate cu precădere în contextul prezentat mai sus, când victima iartă şi dă o a doua şansă”, spune Dobrea. Şi psihologul ieşean a identificat printre cauzele iertării abuzatorilor lipsa încrederii în autorităţi sau teama de ceea ce ar putea crede cei din jur. „Ruşinea este un factor extrem de important, care opreşte acţiunea”, conchide Dobrea.

Geanina, care a acceptat prima bătaie, apoi încă una, şi încă una, ştie că violenţa domestică e o manifestare care recidivează în lipsa intervenţiei. Abia acum câteva luni, sătulă de viaţa chinuită cu Vasilică, femeia a reuşit să spună „Stop!”. Nicio instituţie a statului nu i-a sărit în ajutor – dar a găsit sprijin la un preot misionar din Iaşi. Părintele Dan Damaschin are un centru pentru femeile abuzate, unde am şi aflat de cazul Geaninei, pe care am intervievat-o pentru documentarea acestui articol.

Statul nu are datele fenomenului

În cei 12 ani de chin pe care Geanina i-a avut cu Vasilică, autorităţile române au privit de pe margine fără ca măcar să-şi ia notiţe. Povestea de abuz casnic a tinerei de 32 de ani de la Iaşi nu apare în nicio statistică oficială a autorităţilor. Statul a vizitat-o la spital pe Geanina. Nu a sprijinit-o însă judiciar, iar în faţa refuzului acesteia de a formula o plângere faţă de partenerul agresor, nu a înregistrat-o în nicio statistică de interes social. Dacă problemele dintr-o societate ajung vizibile inclusiv prin intervenţia autorităţilor publice, atunci povestea Geaninei este ilustrativă pentru starea de invizibilitate a victimelor violenţei domestice din România.

Autorităţile judiciare româneşti nu consideră util să prindă în statistici nici măcar acele cazuri în care femeile agresate de partenerii de viaţă uzează de retragerea plângerii sau de împăcare. Cu atât mai puţin sunt contorizare situaţiile în care, deşi oamenii legii iau cunoştinţă de împrejurările abuzive, construcţia penală a cazului e împiedicată de refuzul victimei de a depune plângere.

Am cerut de la Ministerul Public şi de la Inspectoratului General al Poliţiei Române o statistică a numărului de cazuri închise, din 2017 până în prezent, ca urmare a retragerii plângerii sau a împăcării părţilor. Cele două instituţii ne-au indicat faptul că nu compilează statistici referitoare la cele două forme penale ale iertării. „În formularele statistice aflate în uzul Ministerului Public, aprobate împreună cu nomenclatorul unic pentru cauzele penale şi ghidul pentru completarea formularelor statistice prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 69 din 16 ianuarie 2014, cauzele penale soluţionate prin clasare nu sunt defalcate după temeiurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală (inclusiv retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, împăcarea părţilor ori încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii), astfel încât nu vă putem furniza datele statistice solicitate”, a fost răspunsul oficial primit de la Ministerul Public.

Cei de la Poliţie au fost şi mai laconici: „Vă informăm că nu deţinem date statistice în forma solicitată de dumneavoastră.”

Ce spun uniformele din teren

Nu există instituţie publică în România care să poată îmbrăca în cifre exacte problematica violenţei domestice. E şi acesta, până la urmă, un standard de ţară. Multitudinea de cazuri prezentate de media şi faptul că în comunităţile româneşti se ştiu cazuri de femei care mănâncă bătaie de la partenerul de viaţă sunt, deocamdată, singurele repere care ne indică dimensiunea aproximativă a acestei plăgi sociale.

Comisarul de poliţie Cătălin Cotruţă este şeful uneia dintre cele mai mari secţii de poliţie rurală din judeţul Iaşi, cea de la Miroslava. Şapte comune are în subordinea secţia pe care o conduce. Printre intervenţiile frecvente la care participă colegii săi sunt şi cele de violenţă conjugală. Cătălin Cotruţă ştie că foarte puţine cazuri de femei abuzate ajung efectiv în instanţă. Ori, dacă ajung, doar câteva „supravieţuiesc” până la o sentinţă de condamnare a agresorului. „Ne întâlnim foarte des cu situaţii de retragere a plângerii sau de împăcare a părţilor”, spune el. De ce? „De cele mai multe ori, victimele au copii cu agresorul, acesta e motivul principal. De asemenea, în unele cazuri se bucură de o imagine pozitivă în societate şi atunci renunţă. Am avut chiar recent o situaţie în care o persoană destul de importantă a făcut o sesizare prin 112, pentru ca la momentul deplasării colegilor mei acolo – în acel scurt timp – să realizeze că demersurile vor deveni, într-un fel sau altul, publice. La sosirea colegilor a spus «Ştiţi, nu s-a întâmplat nimic». E o încercare de a păstra o anumită aparenţă”, povesteşte comisarul.

Cotruţă admite că gradul de recidivă al agresorilor care sunt iertaţi de victime este „destul de ridicat”. „Am avut situaţii în care am avut cinci plângeri de loviri. Şi-a retras în primul dosar plângerea, după care din nou s-a repetat astfel de agresiune, şi tot aşa. Noi, de fiecare dată, mergem, urmăm procedura. După ce o femeie îşi retrage plângerea, din punct de vedere penal, rolul Poliţiei se opreşte acolo.” Dar procedurile interne ale Poliţiei permit monitorizarea unor astfel de stări conflictuale, numite în jargonul de specialitate intra-familiale. „Vorbim fie de o monitorizare directă, prin intervievarea celor implicaţi, fie prin mijloace indirecte – discutăm cu vecinii, de exemplu”, explică poliţistul Cotruţă.

Pe hârtie mecanismul pare funcţional. Lipsa acută de personal din poliţie face însă aproape imposibilă misiunea de a monitoriza toate potenţialele cazuri de abuz în familie. „În rural, uneori ne este greu şi să intervenim, nu mai zic să prevenim. Avem dificultăţi să ajungem în timp util, în perioadele foarte aglomerate, la toate intervenţiile. Criminalistic, de exemplu, cercetările la faţa locului se fac pe principiul «primul venit, primul servit». Se face cercetarea la faţa locului la un furt, de exemplu, şi dacă apare între timp un alt caz, iar de serviciu e un singur coleg, acel al doilea caz e pus în aşteptare până se eliberează criminalistul”, explică un poliţist din judeţul Vaslui, care ne-a cerut să-i protejăm identitatea. „Da, teoretic rolul poliţistului este să monitorizeze toate potenţialele agresiuni. Dar cum să facem asta când suntem o mână de oameni, când mulţi dintre colegii noştri sunt tineri încadraţi direct şi nu au experienţa necesară de a se impune în faţa unui bărbat care şi-a bătut toată viaţa nevasta? Şi-apoi intervenim, însă pe traseu victima se împacă cu agresorul şi pornim iar de unde am plecat”, spune poliţistul.

Lipsa personalului şi, în anumite cazuri, comoditatea profesională au dus, în rural, la apariţia unor situaţii la limita procedurilor. Avem, de pildă, poliţişti care, pentru a rezolva punctual un conflict, ajung să medieze conflictele dintre victime şi agresori. O fac fără niciun fel de pregătire specifică, ignorând – de cele mai multe ori – chiar problemele de fond ale violenţei domestice. Oficial, reprezentanţii Poliţiei Române neagă existenţa unor asemenea cazuri. „Conform cadrului normativ în vigoare, poliţiştii nu au atribuţii de a îndruma/încuraja o victimă, în anumite situaţii date, să se împace cu agresorul/făptuitorul”, ne-au transmis reprezentanţii IGPR.

Un eşec: protecţia victimei

Preotul Dan Damaschin a înfiinţat la Iaşi mai multe centre sociale care ajută persoanele aflate în dificultate. Una dintre laturile muncii de asistenţă socială întreprinse de Damaschin este şi intervenţia în cazurile de violenţă domestică. Preotul spune că a văzut, în ultimii ani, „mii” de astfel de cazuri. În opinia părintelui Damaschin, autorităţile gestionează în mod „ineficient” problema violenţei domestice. „Deşi s-a schimbat legislaţia, femeile, dacă sunt agresate şi depun plângere, nu obţin nici pe departe protecţie. Uneori, avem chiar sentimentul că sunt ignorate sau privite cu oarecare dispreţ de reprezentanţii autorităţilor locale”, spune pr. Damaschin.

Acesta arată că autorităţile se mulţumesc să aplice o contravenţie agresorului. Alteori, pentru că femeile nu au posibilitatea, din varii motive, de a se muta de la partenerul bătăuş, ajung să fie privite chiar de stat ca un complice al agresorului. Cât despre iertarea partenerilor abuzivi, preotul ştie că aceasta apare din cauza lipsei unei infrastructuri de protecţie a victimei, nu neapărat dintr-un sentiment de compasiune. „Femeia nu are unde să se izoleze şi să fie protejată. În Iaşi sunt foarte puţine locuri pentru astfel de situaţii, raportat la numărul mare de cazuri de agresiuni în familie. Mutarea unei femei dintr-o comunitate într-un centru de urgenţă, unde stă temporar, timp în care trebuie să îşi identifice un loc unde să stea sau un loc de educaţie pentru copii, este ineficientă. Ea nu poate decât să strângă din dinţi, să îşi înghită lacrimile şi să meargă înapoi la soţ, pentru că nu are de ales.” Totul este un cerc vicios, crede preotul.

Din experienţa sa, „sunt foarte, foarte puţine cazuri” în care agresorul să fi manifestat regrete, după discuţii şi terapie spirituală. „Avem nevoie de o protecţie clară a mamei, dar şi de un sistem în care agresorul să fie el însuşi integrat în comunitate şi responsabilizat. Nu ne dorim familii despărţite, nu dorim copii rămaşi fără părinţi de la conflictele familiale, dar trebuie să gândim un sistem integrat în care fiecare în zona sa, instituţii locale şi factori sociali, să poată interveni pentru a salva de la violenţă mai întâi mama şi copilul şi ulterior pentru a aduce familia la un nivel de viaţă normal”, conchide preotul Damaschin.

Pentru a-l învăţa să îşi controleze impulsurile, cu un abuzator de femei ar trebui să lucreze o echipă multidisciplinară, crede şi psihologul Monica Dobrea. Această echipă ar trebui să asigure în mod permanent inclusiv monitorizarea agresorului. „Conceptul familiei tradiţionale sau prejudecăţile legate de rolul bărbatului în relaţie vin să minimizeze efectele violenţei domestice. Victima, după repetate abuzuri, poate ajunge să îşi simpatizeze agresorul, să îi înţeleagă comportamentul şi să creadă că rolul de victimă este cel cuvenit şi firesc”, spune psihologul.

Epilog cu o victorie falsă

La mijlocul lunii octombrie, Adriana Săftoiu (ex-deputat PNL) anunţa public că fusese adoptată o modificare legislativă fundamentală pentru combaterea violenţei domestice. S-ar fi reglementat ca autorul unei infracţiuni de violenţă asupra unui membru al familiei să răspundă penal chiar dacă victima îşi retrage plângerea. „Începând de astăzi, împăcarea nu exclude răspunderea penală în cazul faptelor de violenţă domestică. Până astăzi, dacă victima îşi retrăgea plângerea, agresorul era mai alb ca nufărul. După 2 ani şi jumătate, am reuşit să promovez modificarea Codului Penal. Aşa că de acum, chiar şi cu împăcare, orice palmă se plăteşte”, a scris Adriana Săftoiu pe Facebook, după adoptarea modificărilor legislative.

În realitate, victoria clamată este una falsă. Reprezentanţii Asociaţiei „Voci pentru Democraţie şi Justiţie” au dat publicităţii un comunicat de presă în care au argumentat de ce lucrurile nu stau tocmai aşa. „Modificarea făcută nu are nicio legătură cu intenţia iniţiatorilor: parlamentarii au vrut ca, atunci când victima a formulat plângere pentru agresiune în familie, organele judiciare să continue procesul chiar dacă ea îşi retrage plângerea, ceea ce înseamnă că trebuiau modificate reglementările privind plângerea prealabilă a victimei. În schimb, parlamentarii au votat ca, atunci când procesul pentru agresiuni în familie începe din oficiu, eventuala împăcare să nu fie luată în considerare, adică au modificat reglementările privind altceva decât plângerea!”, au precizat reprezentanţii asociaţiei. Vorbim de interpretarea unor specialişti în Drept. Violenţa domestică poate fi anchetată din oficiu încă din anul 2000, deci ceea ce au votat recent parlamentarii nu poate fi prezentat ca o noutate capabilă să rezolve tratamentul judiciar al violenţei domestice.

„Din nefericire, principala formă de anunţare a organelor de urmărire penală este de victimă însăşi, prea puţini străini făcând acest lucru şi aproape niciodată organele însele. Legea promovată în 2017 şi votată de Parlament va permite în continuare victimei să îşi retragă plângerea, dacă procesul s-a declanşat la sesizare formulată de ea. În continuare, agresorul va putea face presiuni asupra victimei pentru ca aceasta să renunţe la plângere”, au concluzionat reprezentanţii Asociaţiei.

Proiectul Media X Files

Sub coordonarea editorială a Dela0.ro, reporteri din şase redacţii de presă scrisă (Info Sud-Est, Ziarul de Iaşi, TVR Cluj, Átlátszó Erdély, Monitorul de Botoşani şi Dela0.ro) documentează şi publică – până în primăvara anului 2021 – 16 materiale jurnalistice, în română şi maghiară, care vor aborda subiecte din sfera violenţei asupra femeilor. Tema nu priveşte strict chestiunea agresiunii domestice – ci vizează, prin altele, şi abordarea tratamentului judiciar aplicat infracţiunilor sexuale sau surprinderea tiparelor comunitare / culturale care influenţează înţelegerea, producerea şi perpetuarea fenomenului în comunele şi oraşele ţării. Proiectul Media X Files este coordonat editorial de Dela0.ro şi realizat de Centrul pentru Jurnalism Independent – CJI cu sprijinul financiar al Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos în România. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.